Satul romanesc. Ieri, azi, maine..

FB_IMG_1526994935572.jpg

„Din cele mai vechi timpuri oamenii au transformat peisajul natural într-un peisaj umanizat, dominat, în cazul poporului român, de sat, element de permanenţă, de adăpost, de locuire neântreruptă. Aşezările au apărut în timp şi au devenit stabile odată cu sedentarizarea ocupaţiilor, în neolitic, formând cadrul de desfăşurare a vieţii economice şi sociale.

FB_IMG_1526994913097.jpg

Ca organizare, întâlnim cătunul, termen dacic, un sat mic cu până la 100 de gospodării, satul, de la latinescul fossatum, aşezare rurală mai mare de 100 de gospodări şi crângul, termen de origine slavă, ce desemnează, în zona Munţilor Apuseni, o grupare de 2-5 gospodării.

În structura lui, un sat românesc cuprindea vatra satului, suprafaţa atribuită construcţiilor din sat, şi hotarul sau moşia satului, care desemnează zona de activitate economică a acestuia. Vatra satului este formată din gospodării, construcţii comunitare, Biserici de pildă, fântâni, cimitire, iar moşia satului cuprindea terenurile valorificate prin ocupaţii, adică ţarini şi ogoare, fâneţele, păşunile, pădurile. Punctul culminant al ritualului de întemeiere era baterea parului, practică prin care aşezarea se orienta în micro şi macrocosmos, pornind de la un punct de iradiere. Apoi urma fixarea mărimii şi formei vetrei satului prin trasarea brazdelor de plug rituale, înconjurarea terenului cu diferite animale, plantarea arborilor.

FB_IMG_1526994948349.jpg

Cea mai veche locuinţă este de tip semi-îngropat, bordeiul, având o răspândire limitată în secolul 18-20, în zona de silvo-stepă a Olteniei şi Munteniei. Nu reprezintă o formă primitivă de locuire, ci una de adaptare. Gospodăria ţărănească este unitate de producţie şi formă de cultură, aflată atât în vatra satului, gospodăria permanentă, cât şi în unele zone periferice, gospoăria sezonieră. Locuinţa era cadrul de desfăşurare a vieţii de familie, ea îndeplinind funcţii complexe, loc de adăpostire, odihnă, petrecere a familiei, de desfăşurare a unor munci casnice şi transmitere a experienţei de viaţă a vârstnicilor, de derulare a unor obiceiuri şi ceremonialuri, de păstrare a unor obiecte şi provizii. Centrul artei populare plastice este casa, podoaba ei de lemn sculptat, de scoarţe, icoane, cusături atârnate pe perete. Locuinţa caracteristică ţăranului român, existentă în majoritatea zonelor ţării, a fost şi a rămas casa. Acestea erau de mai multe feluri, cea mai des întâlnită este cea monocelulară, cu o singură încăpere. Mateialele de construcţie era lemnul, în cele mai multe zone ale ţării, dar şi lutul şi piatra.

Ţăranii noştrii sunt cei mai abili arhitecţi, la ei tradiţia locuinţei individuale este ancestrală, iar tehnica lor de construcţie a parcurs toate etapele de experienţă, din mateiale, deseori nu prea durabile şi uşoare, ţăranul înalţă totuşi un tip unitar de casă cu mii de variante, care n-au monotonie şi improvizaţie.

FB_IMG_1526995012303.jpg

Ţăranul nostru are un simţ aparte al spaţiului şi îşi aranjează casa după trebuinţele sale materiale şi spirituale. Modul de viaţă arhaic nu trebuie idealizat, astăzi este greu să te mai lipseşti de confortul pe care ţi-l aduce modernismul, vrem însă să vedem case frumos proporţionate, cochete, integrate în peisaj, care aduc ceva din memoria strămoşilor.”

foto: Facebook/Satele din Romania

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s