Satul celor patru locuitori si povestile lor tulburatoare despre Biserica furata

Un sat cu patru locuitori, un reporter rătăcitor, în căutarea unei biserici furate și o mână de oameni care nu vor cu niciun chip să își părăsească obârșia și credința. Acestea sunt ingredientele unei povești despre un loc aproape ireal, dintr-o Românie magică și necunoscută
Prima încercare
Mai încercasem în urmă cu trei ani să aflu secretul bisericii din Deleni. Știam despre ea doar că este o veche bisericuță din lemn, cu patru familii de credincioși așezați în jurul ei, pe un munte. Și atunci, ca și acum, era o toamnă târzie. Am traversat pădurea aceea dezgolită, tăcută și misterioasă ca pe o frontieră către o altă lume. Aproape patru ore de urcuș. De multe ori am crezut că am greșit drumul, că am încurcat poteca oamenilor cu cea a animalelor sălbatice. Și cerul tot întârzia să se arate dincolo de copaci și de muntele abrupt. În cele din urmă pădurea s-a luminat și imediat am ajuns sus, pe un spate de munte, deasupra lumii. Înaintea mea se întindeau pășuni cu iarbă de aur, flori târzii de toamnă și pâlcuri de mesteceni albi, cu frunze de foc. Ascunsă după niște coline, am văzut și prima casă a satului Deleni. Drumul durase mai mult decât am crezut. Abia înălțat pe cer, soarele se pregătea să apună și ziua scurtă a începutului de iarnă începea să își piardă din lumină. Încă de la prima casă, am întrebat dacă pot fi găzduit peste noapte. O cămăruță, un pod, chiar și o șură ar fi fost bună. Dar oamenii cărora le ceream adăpost aveau musafiri, chiar și pentru ei era greu să își găsească loc de dormit în căsuța cu două camere. Alte două familii m-au refuzat fără milă ori explicații, și de ultima casă, cea a cantorului de la biserică, nici nu m-am putut apropia: cinci câini furioși se zbăteau în lanț, lătrând înfricoșător. De altfel, înainte să asculte ce-i spun, cantorul mi-a făcut semn să plec. Am plecat. Era aproape întuneric și m-am îndreptat către bisericuța pentru care venisem, de fapt, în Deleni. Au fost câteva momente magice când am intrat pentru prima oară în curtea ei. Învăluită în aerul înserării și în mirosul ierburilor tomnatice, m-a cuprins cu o liniște extraordinară. O biserică mică, din lemn, cu acoperiș de șindrilă și clopotniță ca o săgeată înfiptă în cer.
Continuarea acrticolului AICI
D-le reporter Cătălin Manole, sa fiți binecuvintat de Dumnezeu, ptr descrierea pitoreasca, a vieții de la munte, caci nu am citit doar un reportaj foarte frumos relatat și bine documentat, ci am trăit, o viata, undeva, într-o alta lume, de mult uitata. Scrierea frumoasa, și credința Domniei vostre, în bunătatea lui Dumnezeu, m-au marcat și m-a înduioșat. Tot respectul meu și prețuirea mea ptr, D-voastră. Doamne ajuta.! 👋😇
ApreciazăApreciază