Un sat cu patru locuitori, un reporter rătăcitor, în căutarea unei biserici furate și o mână de oameni care nu vor cu niciun chip să își părăsească obârșia și credința. Aces­tea sunt ingredientele unei povești despre un loc aproape ireal, dintr-o Românie magică și necunoscută 

Prima încercare

Mai încercasem în urmă cu trei ani să aflu secre­tul bisericii din Deleni. Știam despre ea doar că este o veche bisericuță din lemn, cu patru familii de credincioși așe­zați în jurul ei, pe un munte. Și atunci, ca și acum, era o toamnă târzie. Am traversat pădurea aceea dezgolită, tăcută și miste­rioasă ca pe o frontieră către o altă lume. Aproape patru ore de urcuș. De multe ori am crezut că am greșit drumul, că am încurcat poteca oamenilor cu cea a ani­ma­lelor sălbatice. Și cerul tot întârzia să se arate dincolo de co­paci și de muntele abrupt. În cele din urmă pădurea s-a luminat și imediat am ajuns sus, pe un spa­te de munte, deasupra lumii. Îna­intea mea se întindeau pășuni cu iarbă de aur, flori târzii de toam­nă și pâlcuri de mesteceni albi, cu frunze de foc. Ascunsă după niște coline, am văzut și prima casă a satului Deleni. Drumul durase mai mult decât am crezut. Abia înălțat pe cer, soarele se pregătea să apună și ziua scurtă a începutului de iarnă înce­pea să își piardă din lumină. Încă de la prima casă, am întrebat dacă pot fi găzduit peste noapte. O cămăruță, un pod, chiar și o șură ar fi fost bună. Dar oamenii cărora le ceream adă­post aveau musafiri, chiar și pentru ei era greu să își găsească loc de dor­mit în căsuța cu două camere. Alte două familii m-au refuzat fără milă ori explicații, și de ultima casă, cea a cantorului de la biserică, nici nu m-am putut apropia: cinci câini fu­rioși se zbăteau în lanț, lătrând înfri­coșător. De altfel, înainte să asculte ce-i spun, cantorul mi-a făcut semn să plec. Am plecat. Era aproape în­tuneric și m-am îndreptat către bise­ricuța pentru care venisem, de fapt, în Deleni. Au fost câteva momente magice când am intrat pentru prima oară în curtea ei. Învăluită în aerul în­se­rării și în mirosul ierburilor tom­natice, m-a cuprins cu o liniște ex­traordinară. O biserică mică, din lemn, cu acoperiș de șindrilă și clo­potniță ca o săgeată înfiptă în cer.

Continuarea acrticolului AICI